Vasile Voiculescu Un omagiu

, by  Valentin Murariu

Aş dori azi să vorbesc despre Vasile Voiculescu, prozator şi poet român care a trait, cu siguranţă, extraordinara experienţă interioară a trezirii energiei Kundalini; scopul articolului de faţă este tocmai de a arăta acest lucru, în lumina celor spuse de filozofia Sahaja Yoga.

Din volumul Poeme cu îngeri, 1927, voi lua o poezie care se numeşte Luminătorul:

Am fost ca nerodul din poveste
Ce căra soarele cu obrocul
În casa-i fără uşi, fără ferestre...
Şi-şi blestema întunericul şi nenorocul.
Ieşeam cu ciubărele minţii, goale, afară,
În lumină şi pară,
Şi când mi se părea că sunt pline,
Intram, răsturnându-le-n mine.
Aşa ani de-a rândul
M-am canonit să car lumina cu gândul...
Atunci ai trimis îngerul tău să-mi arate
Izvorul luminii adevărate:
El a luat în mâini securea durerii
Şi-a izbit năprasnic, fără milă, pereţii.
Au curs cărămizi şi moloz puzderii,
S-a zguduit din temelii clădirea vieţii,
Au curs lacrimi multe şi suspine,
Dar prin spărtura facută-n mine,
Ca printr-un ochi de geam în zidul greu,
Soarele a năvălit înlăuntrul meu.
Şi cu el odată,
Lumea toată...
Îngerul luminător a zburat aiurea,
Lăsându-şi infiptă securea;
Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină
De soare, de slavă şi de lumină.

Fragmentul M-am canonit să car lumina cu gândul... ne povesteşte despre truda inutilă de a gândi procesul viu al realizării sinelui. Starea de meditaţie, de rugăciune, se află deasupra efortului mental. Putem, aşadar, filozofa o viaţă întreagă asupra ceea ce este lumina, dar adusul luminii înăuntrul nostru este un proces care se petrece numai când îngerul vine şi dărâmă pereţii, pe care îi putem identifica cu uşurinţă ca fiind cei în care mintea noastră s-a închis: condiţionări ale trecutului, imagini despre cum arată sau ar trebui să arate viitorul. Din fericire, prin "spărtura facută-n mine, Ca printr-un ochi de geam în zidul greu, Soarele a năvălit înlăuntrul meu., ceea mă aduce să citez:

Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o afla. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7, 13-14)

"Ochiul de geam în zidul greu" este uşor de identificat ca fiind poarta cea strâmtă.

Dar, ce se întâmplă odată ce lumina Soarelui [1] năvăleşte înăuntru ? "Şi cu el odată, Lumea toată..." năvăleşte şi ea înăuntru. Această experienţă ne este evocată şi de sfântul Kabir care spune aşa într-o "Picătură:

Că o picătură cade în mare,
Toată lumea poate să înţeleagă.

Dar că marea cade într-o picătură,
Cine poate pricepe aceasta ?


O altă poezie, este vorba de Horeb lăuntric din volumul Destin din 1933, ne vorbeşte despre starea fără gânduri:

Urc muntele de gând cu aspre galbe
Cătând frunzarul rugului aprins:
Doar mugetele tunetelor albe
Mă vor vesti că, Doamne, te-am atins

Şi-şi vor croi, făcându-le puzderii,
Pe mătcile urechilor drum nou,
Că, până-n fund, bulboanele tăcerii
S-or tulbura sub bulgări de ecou.

Atunci scoţând sandala minţii moale,
Cu sufletul desculţ prin jarul dur,
Păşind în vârful gândurilor goale
Voi cuteza să calc pe spirit pur.

"Muntele de gânduri" este o indicaţie clară a activităţii, în general frenetice, a minţii. Cum ajunge autorul în starea fără gânduri ? Plin de respect, el va scoate sandaua minţii şi va păsi în vârful gândurilor goale pentru a cuteza să calce în teritoriul sfânt al spaţiului spiritului pur.

De ce vorbeşte autorul despre această stare ? Pentru că această stare este indisolubil legată de starea de meditaţie, de rugăciune. Prima manifestarea pe care energia Kundalini o crează în interiorul nostru este cea a suflului răcoros al Duhului Sfânt - despre care voi vorbi un pic mai încolo. Cea de-a doua manifestare este că, în ascensiunea ei, Kundalini creează o stare de conştiinţă lipsită de gânduri. Fiinţele omeneşti se gândesc fără întrerupere fie la viitor, fie la trecut. Dacă cineva ne spune să trăim în prezent, lucrul ne este cu desăvârşire imposibil. Un gând apare asemenea unui val, dupa care se ridica un altul şi, tot aşa, gândurile se ridică şi coboară, iar sursa lor este exclusiv trecutul sau viitorul.

Atunci când Kundalini se ridică, gândurile se distanţează. Între gânduri există un interval foarte mic [2], care se dilată şi se creeaza o stare de linişte totală. Atunci ne aflăm în prezent, dar lipsiţi de gânduri, de griji sau de mânie, căci prezentul este realitatea. De fapt, realitatea este în prezent, deoarece trecutul a încetat să mai existe, iar viitorul încă nu a sosit. Când suntem în această stare a prezentului, resimţim un calm şi o pace absolută.

Această stare specială poartă numele de Nirvichara Samadhi, când liniştea interioară ne deschide inima, iar ego-ul si condiţionările încep să se topească în oceanul liniştii absolute.


Despre manifestarea suflului racoros al Duhului Sfânt, am găsit referinţe în poezia Dezlegare din volumul Pârgă din 1921:

Când oare vei trimite Îngerul, cel Mare,
Ce spintecând eternitatea ca un vânt,
Străluminând să se coboare
Şi să-mi ridice lespedea de pe mormânt !
Sub crugul veşnic, care nu mă lasă,
Mă zbat îngropat de viu,
Mi-e plumb văzduhul, cerul larg m-apasă
Mai greu decât o pleoapă de sicriu.
Cătuşă mi-este biata cugetare,
Obloane pune mintea, şi tu vezi
Cum mă sugrumă simţurile-n fiare
Ca cinci năpraznice obezi !...

În fundul existenţei zac ca-ntr-o groapă,
Pereţi de lut mă strâng şi mă strivesc;
Mă roade patima pe-ncetul, ca o apă,
În pânzele durerii putrezesc,
Şi-n albia din care nici un val nu scapă
De-a lungul ciclurilor mă rostogolesc.
Ca şarpele mă încovoi în aspra luptă,
Mă-ntorc şi tot din mine muşc, nevrând
O nemurire, pururi întreruptă
De moarte şi de viaţă, rând pe rând.

Dar cum ai dat să înflorească spinii,
Un duh mi-ai pus în sâmburul fiinţei
Mai larg decât domniile luminii,
Mai vast decât hotarele voinţei:
Desfă-l, că stă sub lespede pecetluit,
De-ntindere şi vreme strejuit.
...Puterile-mi de-a lungul risipite
De-ar fi să le înmănunchez,
Ţi-e teamă că la treptele-ţi slăvite
M-aş înălţa pe aripi răzvrătite?

Dar aş veni ca să îngenunchez!

Îngerul cel mare spintecă eternitatea ca un vânt şi este El cel care ne poate elibera din spatele lespezii de mormânt, a cărui cătuşă este, iarăşi, biata cugetare iar obloanele sunt puse de chiar mintea nostră.

Salvarea noastră vine de la duhul pe care Dumnezeu ni l-a pus în sâmburul fiinţei - în locul cel mai greu accesibil al fiinţei noastre, dar care este Mai larg decât domniile luminii, Mai vast decât hotarele voinţei - referinţă pe care o găsim menţionată în analiza de mai sus când vorbeam de Kabir.

Care este acest loc din sâmburul fiinţei şi care este taina sa ? Răspunsul se află în ultima strofă a Androginul-ui din volumul Întrezăriri din 1939:

Ţin cumpăna-ntre suflet şi-ntre carne.
Drept chezăşie limpede-a puterii
Că patimile n-au să mi-o răstoarne,
Port amândouă cheile plăcerii.

Astfel nu simt junghiul dezbinării,
Nici jugul dorului şi nici fierbintea
Crucificare a împreunării,
Ci pururi zămislesc numai cu mintea.

Îngemănând protivnice silinţe,
Cobor zâmbind din alba-ntâietate,
Din soiul unic fără de seminţe,
Închis în pura mea deplinătate.

Prefigurez un gând zeiesc al lumii
Ce-şi dibuie pe forme bucuria
Şi răsădeşte-n moliciunea humii
Tăria tainei mele, fecioria.

Tăria tainei este fecioria - reprezentat de zeitatea Ganesha şi despre care am vorbit o leacă în Osul sacru. Vedem astfel viziunea autorului asupra întrepătrunderii dintre moliciunea humii, carnea noastră, şi principiul primordial al purităţii.


Himalaya este simbolul Sahasrarei, cel de-al şaptelea centru subtil. Poetul ne vorbeşte despre acest centru în Urcuşul din Urcuş din 1937:

Tu faci Sfinţenia-Ţi să mi s-arate
Ca mii de Himalai de diamant,
Cu văi în haos înrădăcinate
Şi piscuri sprijinite în neant.

Şi-ncep să sui urcuşul Tău-nainte
Gheţar dumnezeiesc fără de vad...
De-alunec în prăpăstille sfinte
Nu-mi pasă, Doamne, tot în Tine cad.

Observăm starea de detaşare şi lipsa de frică în eventualitatea unei căderi de pe piscurile sfinte. Putem astfel fi martori la trecerea poetului din etapa stării fără ganduri la etapa următoare, în care nu mai exista indoieli legate de sine sau despre Divinitatea care actionează în interior.

Numele acestei noi stări de conştiinţa fără îndoială este Nirvikalpa Samadhi în limba sanscrită.


Pentru a încheia acest mic voiaj în poezia mistică a lui Vasile Voiculescu, am ales Doamne din volumul Călătorie spre locul inimii din 1951:

În vârful copacului Tău sunt o floare...
Pe cea mai înaltă ramură a lumii
Mă leagan în talazul de azur şi soare.
Slavă Ţie că n-am rămas în temniţa humii,
Ci slobodă, spre cer, înfloritoare
Inima mea nu mai întârzie:
Zbucneşte afară în limpezi petale
Să lege rod tainic, bob de poezie
Hrana zburătoarelor împărăţiei Tale.
Petala mi-e cu aripa rudă,
Miresme, cântec gata să s-audă.
Zâmbesc sub luceafăr visările-mi grele,
Beau apele lunii, se umflă în ele
Păunii nopţii cu cozile-n stele.
Scuturaţi-mă vânturi mlădii ori haine,
Singură moartea e o dincolo de fire
Prăpastie cu adânc de fericire.
Furtuna extazului mă va urca, poate,
Peste vămile şi stavilele toate,
Într-o pală de parfum, Doamne, până la Tine,
Cerul arunce-mi înapoi jos ruina.
Floarea căzută din împărăţie
A văzut Cerul şi a sărutat Lumina.

Această poezie mă emoţionează în mod particular, mai ales prin finalul Floarea căzută din împărăţie, A văzut Cerul şi a sărutat Lumina - este posibil că să trăim experienţa Divinului, să sărutăm Lumina, în timp ce viaţa noastră pământească se derulează, anodină, sau poate zbuciumată sau în oricare fel ar fi ea. Tot ce avem de făcut este sa ne aplecăm spre Terra incognita, cea care se ascunde în interiorul moliciunii humii noastre binecuvântată de Îngerul cel Mare, care spintecă eternitatea ca un vânt.

Q.E.D. despre un sfânt binecuvântat de experienţă cea vie a Dumnezeu, care a trăit ca un om între oameni în Ţara Românească a secolului XX.

[1în sensul spiritual, nu cel astronomic

[2vilamba