murariu.info

Home > Articole > Varia > Kebab

Kebab

Wednesday 25 January 2006, by Valentin Murariu

Sunt un iubitor al acestui fel de mâncare. Motivele care m-au adus în compania lui sunt, la origine, financiare şi energetice. Financiare: pentru că kebabul nu este o mâncare scumpă; energetice: pentru că e o doză bună de hidrocarburi şi, când e bine preparat, de fibre vegetale. Vreme îndelungată am mâncat aproape zilnic un kebab. Constatând că totuşi nu reuşesc să ’ard’ toată doza de energie a unui kebab şi că, încet-încet, pun kilograme în plus pe mine [1], am renunţat la o porţie cvasi-zilnică pentru una la, să zicem, la două săptămâni.

Kebabul este chintesenţa unui fast-food oriental - şi este şi cu mult mai gustos decât un McDonald. Se prepară relativ repede, componentele sunt, sau pot să fie, proaspete. Are şi o doză bună de vegetale. Poate să fie, la cerere, iute sau doar cu sos de iaurt cu mărar sau usturoi [2].

Ieri seara am avut nişte treabă la Geneva. Nu am reuşit să trec pe acasă ca să mănânc ceva, aşa că, odată ajuns la Geneva, m-am dus la o kebabărie la care mai mâncasem odată, demult, şi îmi plăcuse. Am intrat în micul restaurant - ţinut, din câte am putut înţelege eu din inscripţiile agăţate de pereţi, de către un libanez - şi am cerut un kebab. Cum era destul de târziu eram şi singurul client din restaurant. Şi atunci a început magia.

Kebabi-ul meu [3] şi-a aprins încet cuptorul. Carnea de oaie a început, încetuţ-încetuţ, să se coacă şi să sfârâie plăcut. Deasupra cărnii care se cocea erau prinse cu ajutorul unor scobitori din lemn: lămâi, măsline, ananas, bucăţele de mere - probabil pentru sucul care se scurge din ele peste carne şi care îi pot da o anume savoare.

Deja, o anumită stare de pace s-a lăsat asupra mea. Perspectiva unei mâncări care îmi place şi modul de preparare, fără grabă, mi-au creat o senzaţie plăcută în ceafă - senzaţie pe care am mai trăit-o atunci când un frizer mă masează cu loţiune după o tunsoare bună.

În timp ce mă uitam cum se prepară carnea, ochii mei s-au oprit asupra vitrinei frigorifice. Înăuntru erau mâncăruri ca la noi acasă - dovadă bună a spaţiului cultural din care face parte România, şi am văzut şi chiftele. Propabil că ochii mi-au sclipit o fracţiune de secundă, căci l-am observat pe kebabi ducându-se spre o tigaie şi luând de acolo o chiftea aburindă, pe care mi-a oferit-o înfăşurată într-un şerveţel de hârtie. I-am mulţumit, suprins de atenţia de care mă bucuram din partea lui - foarte diferită de cea a vânzătorului elveţian median, care, parcă, îţi face o mare favoare când te ajută la cumpărat.

Apoi, cu mişcări lente, kebabi-ul a luat un cuţit lung şi a început să taie bucăţele din carnea de oaie. A împachetat carnea tăiată într-o lipie, pe care a umplut-o apoi cu: salată, roşii, sfeclă, ceapă. A pus şi un sos de iaurt şi, la cerere, am primit şi sos picant.

Am mâncat lent, cu plăcere, acel kebab preparat cu atâta atenţie şi grijă, în tip ce grăsimea dinăuntrul lui se scurgea, galbenă, pe degetele mele încălzite.


[1nu puţine

[2destul de trist pentru interlocutorii care vă vor vizita după ce aţi consumat un kebab, dar ce importanţă are ?

[3kekabi este numele persoanei care prepară un kebab, cel puţin în Elveţia