Kebab

Sunt un iubitor al acestui fel de mancare. Motivele care m-au adus in compania lui sunt, la origine, financiare şi energetice. Financiare: pentru că kebabul nu este o mancare scumpă; energetice: pentru că e o doză bună de hidrocarburi şi, cand e bine preparat, de fibre vegetale. Vreme indelungată am mancat aproape zilnic un kebab. Constatand că totuşi nu reuşesc să ’ard’ toată doza de energie a unui kebab şi că, incet-incet, pun kilograme in plus pe mine [1], am renunţat la o porţie cvasi-zilnică pentru una la, să zicem, la două săptămani.

Kebabul este chintesenţa unui fast-food oriental - şi este şi cu mult mai gustos decat un McDonald. Se prepară relativ repede, componentele sunt, sau pot să fie, proaspete. Are şi o doză bună de vegetale. Poate să fie, la cerere, iute sau doar cu sos de iaurt cu mărar sau usturoi [2].

Ieri seara am avut nişte treabă la Geneva. Nu am reuşit să trec pe acasă ca să mănanc ceva, aşa că, odată ajuns la Geneva, m-am dus la o kebabărie la care mai mancasem odată, demult, şi imi plăcuse. Am intrat in micul restaurant - ţinut, din cate am putut inţelege eu din inscripţiile agăţate de pereţi, de către un libanez - şi am cerut un kebab. Cum era destul de tarziu eram şi singurul client din restaurant. Şi atunci a inceput magia.

Kebabi-ul meu [3] şi-a aprins incet cuptorul. Carnea de oaie a inceput, incetuţ-incetuţ, să se coacă şi să sfaraie plăcut. Deasupra cărnii care se cocea erau prinse cu ajutorul unor scobitori din lemn: lămai, măsline, ananas, bucăţele de mere - probabil pentru sucul care se scurge din ele peste carne şi care ii pot da o anume savoare.

Deja, o anumită stare de pace s-a lăsat asupra mea. Perspectiva unei mancări care imi place şi modul de preparare, fără grabă, mi-au creat o senzaţie plăcută in ceafă - senzaţie pe care am mai trăit-o atunci cand un frizer mă masează cu loţiune după o tunsoare bună.

În timp ce mă uitam cum se prepară carnea, ochii mei s-au oprit asupra vitrinei frigorifice. Înăuntru erau mancăruri ca la noi acasă - dovadă bună a spaţiului cultural din care face parte Romania, şi am văzut şi chiftele. Propabil că ochii mi-au sclipit o fracţiune de secundă, căci l-am observat pe kebabi ducandu-se spre o tigaie şi luand de acolo o chiftea aburindă, pe care mi-a oferit-o infăşurată intr-un şerveţel de hartie. I-am mulţumit, suprins de atenţia de care mă bucuram din partea lui - foarte diferită de cea a vanzătorului elveţian median, care, parcă, iţi face o mare favoare cand te ajută la cumpărat.

Apoi, cu mişcări lente, kebabi-ul a luat un cuţit lung şi a inceput să taie bucăţele din carnea de oaie. A impachetat carnea tăiată intr-o lipie, pe care a umplut-o apoi cu: salată, roşii, sfeclă, ceapă. A pus şi un sos de iaurt şi, la cerere, am primit şi sos picant.

Am mancat lent, cu plăcere, acel kebab preparat cu atata atenţie şi grijă, in tip ce grăsimea dinăuntrul lui se scurgea, galbenă, pe degetele mele incălzite.