De-ale copiilor

, by  Valentin Murariu

Dimineaţa asta la masă, discuţie cu Radu:


- Şi Eliot are ce vârstă?
- Păi, are 7 luni.
- (Radu făcând socoteala pe degete): atât ?
- Nu, are mai puţin de un an.
- Aha (lejer neconvins, cum adică poţi să ai mai puţin de un an şi să ai totuşi şapte ceva, chiar şi luni), dar o să crească mare, nu ?
- Sigur, şi tu la fel.
- O să fac (fluturând mâinile de mai multe ori în aer cu toate degetele desfăcute) atât de mult ?
- Sigur. Şi o să fii şi tu tătic, ca Valentin.
-  Eu nu vreau să fiu tătic !
- De ce nu vrei să fii tătic ?
-  Eu vreau toooate jucăriile din lume !
- Păi, şi dacă eşti tătic ...
- (întrerupând firul logicii, care trebuia să-l convingă că o să crească mare şi că trebuie să fie şi tătic) ... Eu nu vreau să cresc mare, eu vreau să rămân mic !

Un pic mai târziu Mirunei i se dau jos pamperşii şi i se pun chiloţei - de culoare roz, pentru prima dată [1]. Mândră, se plimba ca un păunel prin casă. Conversaţie între mine şi ea:


- Eşti frumoasă ?
- Nuu.
- Eşti urâtă ?
- Nuuuu.
- Dar ce eşti ?
- Ma’e ! (adică e fetiţă mare)

[1Asta este ca să respectăm programul care zice că vara asta Miruna scapă de pamperşi, vara fiind aleasă de noi pentru că, chipurile, ar fi mai cald şi dacă se udă copilul nu este o problemă. Între timp, dimineaţa asta era 7 grade, dar asta e o altă poveste.